Motto:

„During times of universal deceit, telling the truth becomes a revolutionary act.”

- George Orwell

De vorbă, în fața porții

Cândva, am ascultat cu multă admirație și afecțiune pe un foarte cunoscut meșter popular din locul nașterii mele, minunatul ținut al Maramureșului. Poreclit și cunoscut de oameni drept „moș Pupăză”, acesta a avut prilejul de a călători mult prin lume, fiind deseori invitat să participe la târguri si expoziții internaționale de artă populară și meșteșuguri. A putut astfel să își facă cunoscută și mult apreciată măiestria sa de cioplitor în lemn al „porților maramureșene”, de făuritor al vestitelor „fusuri cu țurgălăi” (zurgălăi) care au în componența lor la fel de vestitul „nod maramureșean” (sau „nod dacic” în limbaj mai academic), cu semnificații și simboluri ce vin din indepărtate vremuri precreștine indoeuropene, întâlnite pe un întins areal, din Europa și până în India vedică.

Acesta etala o pace interioară care te cucerește din prima clipă, nedisimulată, însoțită și de o anume smerenie și recunoștință apropiate de sfințenia caracteristică creștinilor anonimi, simpli, dar profunzi: „Cât de mult bine îi amu în lume, niciodată n-o mai fost. Dar oamenii tăt nemulțumiți o rămas; o uitat să prețuiască ce au și vor mereu încă ceva, dar pă tăte aici le lasă, să le mănânce molia și rujina!”  

Felul acesta de a vedea lucrurile este de esența învățăturii creștine și amintește oarecum și de acea împăcare cu sine pe care o exprima atât de plastic Ioan Gură de Aur: „Bogat nu este cel ce are mult ci cel ce e mulțumit cu ce are”.

Recurg mereu în amintirile mele la acest prețios moment, care mi s-a părut de o extraordinară finețe a raționamentului, și atunci, dar și azi. Și parcă-i văd și acum acea aparență impunătoare, monumentală, cu fața dominată de o mustață stufoasă „pe oală”, ce-i acoperea complet buza de sus și colțurile gurii, calm și îngândurat, cu vorba  domoală și ochii visători, scrutând depărtările și căutându-și vorbele, parcă, pentru a putea fi la înălțimea înțelesului acelor rânduieli păstrate din moși-strămoși și pentru a le evoca așa cum s-ar cuveni. Era convins că ar spune lucruri cu miez adânc, care vin de dincolo de începutul număratului anilor, de pe când tot neamul de oameni era unit cu Cerul și înfrățit cu glia, cea cu neputință de a fi înstrăinată, pentru că din ea ne zidim și pe ea ne sprijinim ființa și sub ea ne dorm înaintașii care i-au și dat un nume și acum așteaptă împreună cu noi cei vii întoarcerea pe norii cerului a Mântuitorului. Și din acest motiv, tot omul poartă acest gând cu sine, dovedit și exprimat prin aceea că atunci când își încrucișează drumul cu cineva salută în chip ceremonios cu o formă de rugăciune: „Lăudăm pă Iisus!”, sau „Lăudat fie Iisus!”, la care se primește un răspuns de sfântă comuniune: „În veci, amin!”

Ce poate fi mai frumos și mai plin de ardoarea sentimentului creștin, mai expresiv, chiar și în micile amănunte, decât această dovadă de plenitudine a pioșeniei și recunoștinței față de Pronia divină, în care credinciosul  este conștient că își are cuprinsă întreaga sa existență, „viața, mișcarea și ființa”, după cum Pavel, apostolul, declară înaintea filozofilor din areopagul Atenei.

Cu astfel de gânduri, stăruind în preocupările mele zilnice, mă simt și eu, parcă, legat, conectat, cuprins în șuvoiul curgerii neîntrerupte a generațiilor neamului, la felul lui de a fi și la credințele care i-au consacrat dăinuirea și i-au croit destinul, i-au modelat frumusețea și noblețea sufletească, virtuți pe care nu aș vrea să le pun în balanță, spre a le compara sau asemui, cu nimic altceva. Și, legat de acest aspect al nobleței (care te obligă, nu te scutește!), imi vine în minte fermitatea cu care și-au apărat acele titluri nobiliare cu nume sonor, „diplomele maramureșene”, cele câteva familii deținătoare, urmașe ai nemeșilor, cnejilor și voievozilor. Acestea nu confereau practic nicio calitate în plus ci confirmau realitatea condiției lor sociale de oameni liberi, în ultimă instanță prin ele le erau recunoscute vechimea și statornicia pe pământul lor, rânduielile și obiceiurile lor, consemnate în izvoare ca „legea strămoșească” sau „jus valachicum”. Consecința imediată a acestei realități este faptul că ținutul Maramureșului istoric (din care România mai păstrează azi doar o treime!), era comitatul cu cel mai mare număr de „nobili” din Regatul Ungariei medievale, în fapt țărănimea încă liberă și deținătoare de proprietăți mai mici sau mai mari. Asta explică și dificultatea cu care Coroana maghiară a reușit doar în mod treptat și cu mari eforturi să se înfiltreze, să se înstăpânească și să se impună aici, deoarece populația românească a Maramureșului era organizată dintotdeauna în obști sătești în care proprietatea asupra pământului și pădurilor era deținută în comun, doar casa și anexele erau cu titlu particular. Aceste elemente de civilizație și organizare socială arătau totodată că populația nu era aservită, ci era liberă prin excelență și că, exceptând instituția cnejilor și voievozilor devenită mai târziu ereditară, nu existau clase sociale, după tiparul medieval al timpului, cel puțin până mult mai târziu, prin secolele XIV-XV. De aceea și libertatea și demnitatea erau lucruri de mare preț, excluse oricărui compromis, mai importante și decât averea, care nu era deloc mare, adesea țăranii fiind nevoiți să își împrumute uneltele și animalele pentru munca câmpului. Importanța acestor titluri nobiliare sporea cu atât mai mult cu cât populația a ajuns să fie tot mai insistent supusă amenințărilor cu decăderea stării ei sociale prin uzurparea proprietăților și drepturilor specifice obștii sătești. Iar marii nobili și funcționarii statului, direct interesați și angajați în aceste acțiuni de aservire, țineau cu orice preț să-i și disprețuiască pe „nemeși”, micii proprietari „înnobilați” de silă, pe măsură ce drepturile și libertățile lor, mult supravegheate și îngrădite acum, au ajuns să depindă doar de deținerea acelor acte doveditoare, diplomele emise de cancelariile regale ori administrative ale regatului. În cele din urmă, deținerea proprietății moștenite de la părinți era posibilă și recunoscută doar în virtutea acestor diplome.

Prin secolele XVIII-XIX, datorită simplității lor dar și a umilinței sărăcirii tot mai accentuate și mai ales a aroganței funcționarilor unguri și austrieci, nemeșilor mai scăpătați le era atribuită în mod peiorativ calitatea de simpli posesori ai unei „piei de câine”, aceasta fiind „singura lor avere”. Disprețul acesta se datora nu neapărat statutului lor social cât mai ales aspectului diplomei în sine, care nu era din astfel de material desigur, dar, cu trecerea timpului și uzurii continue, fiind veche de zeci sau chiar sute de ani, devenea treptat ponosită, scorojită și cu scrisul adesea estompat, câștigându-și astfel această calitate „de neiertat” și dezonorantă faimă. Nu ne e greu, astfel, să înțelegem acest proverb: „Săracul vorbește cu rugăminți, dar bogatul îi răspunde cu asprime.” (Proverbe 18:23)

Au trecut vremuri de multe încercări peste oameni și locuri, care puteau și în unele cazuri au și reușit să-i smintească pe unii, să-i dezbine, însă suferința din sufletele ajunse la strâmtorare și care jinduiau după vremurile trecute mai mândre și mai bune, i-au unit și i-au îndârjit. I-au învățat că „cu răbdarea, treci marea” și că statornicia neamului în această parte de lume a fost rodul credinței, că „apa trece dar pietrele rămân”. Și ei au rămas statornici ca și pietrele, căci și puterea dușmanului e precum apa: când apa e mare, trece peste pietre, dar când este mică, le ocolește… Suferințele vieții au, poartă cu ele, și măsura felului în care știm să le întâmpinăm, să le acceptăm și să le tratăm, iar această înțelepciune nu se învață decât din experiență; „tot pățitu-i priceput”, spune o vorbă din popor.  

Plecând de la acest subiect, nu ne rămâne decât să constatăm și să admitem faptul, dovedit de viață, că noblețea nu derivă din „înnobilare”, prin titluri, ci este consecința existenței acelui fond interior, conștiința, care se definește o dată cu „sângele care nu se face apă”, apoi cu mintea și simțirea (inima) și cu învățătura primită (obiceiurile și tradițiile), lucruri pe care ni le inculcăm în mod continuu ca sfinte moșteniri din moși-strămoși, la care ne raportăm întregul comportament și fel de a fi. Nu acele titluri nobiliare, scrise pe materiale făcute să dăinuie, acele „diplome” emise de cancelariile regale și înscrise pe piele de animal, păstrate ca adevărate relicve în locurile cele mai secrete ale gospodăriilor sau îngropate în locuri tainice erau garanția nobleței, ci acea calitate a omului interior care poate fi ușor pierdută dacă nu păstrează în ea și măsura năzuințelor strămoșilor, acele fine, subtile simțiri și convingeri care te determină, te obligă să accepți ideea că tu ești cel ales, chiar legat cu blestem, să apere în vremea de acum onoarea neamului și să transmită mai departe toate acele virtuți prin care înaintașii s-au definit și afirmat în spațiu și timp. Căci nu doar prin ceea ce a urmărit și a reușit să fie este percepută măreția și noblețea unui neam, ci și prin ceea ce continui să fii tu, azi, și urmașii tăi, mâine, ca măsură a vredniciei. Aceasta e noblețea: vrednicie! Cred că acest sentiment i-a condus și i-a însuflețit și pe acuzații de la Cluj, din așa-numitul „Proces al Memorandiștilor”, din anul 1894, cînd au lansat, acea frază-strigăt ce reflectă gravitatea responsabilității în fața dificultăților și amenințărilor directe asupra a însăși existenței și vieții demne a unui popor ținut vremelnic în supunere și înjosire de ceea ce se numea pe atunci Imperiul Austro-Ungar: „Existența unui popor nu se discută! Ea se afirmă!”

Privind în urmă la astfel de lucruri care ne-au marcat trecutul, mă simt obligat să fac apel la comparații: ce anume ne definește, ne caracterizează pe noi cei de azi, din epoca mult trâmbițatelor „noi libertăți”, fără limite și fără responsabilități, ale „post-adevărului” anarhic și demolator care dezavuează aproape tot ce a fost definit în trecut ca valoare și adevăr, și ce anume i-a definit pe cei de ieri și de mai înainte. Și, după cum moș Pupăză a avut acel oftat de mâhnire, de regret, constat că nu ar fi prea multe motive, care să ne îndreptățească să pretindem că am dovedi acea noblețe, acea vrednicie a modului de a fi: alergăm besmetic, ca stupii fără mătci, încoace și încolo, după căpătuieli înjositoare, după câștiguri degradante și dezonorante, mereu nemulțumiți și recurgând la metode dintre cele mai extreme și compromițătoare. Nu prea a mai rămas loc pentru termeni ca rușine, demnitate sau onoare, nu mai avem acea smerită și sinceră recunoștință față de Cel care a așezat o ordine în lucruri, care ne susține viața și ne ajută să ne întreținem îndestulător, dar cu măsură! Desigur, nici nu se mai întreabă, cei mai mulți, de unde vin toate acestea, cine ni le-a destinat, exact după natura necesităților noastre și dacă nu ar trebui să fim, cumva, și responsabili pentru toate acestea. Este o nouă filozofie de viață, un nou spirit al vremii (ein neuer Zeitgeist) în care, în numele unor libertăți asumate în mod radical, necondiționat și nu rareori iresponsabil față de consecințe, omul de azi are tendința de a-și extinde continuu limitele revendicărilor sale, cu o permisivitate care nu poate să-i aducă nimic altceva decât o stare de monstruoasă insațiabilitate. Sentimentul de continuă nemulțumire îi este alimentat chiar de acest învârtit în jurul cozii: fără perspective și fără orizonturi bine și clar definite, ca măsură și ca etalon valoric al idealurilor, toate căutările omului sfârșesc în deșertăciune. Și, așa cum Cicero altădată, cu al său „O, tempora! O, mores!” („O, timpuri! O, moravuri!”) își exprima dezamăgirea față de prezentul vremii sale, un simplu cetățean, un anonim moscovit, intervievat fiind pe stradă de un reporter britanic în urmă cu câțiva ani, a constatat cu multă amărăciune că „singurul motor, singura forță care animă azi societatea este invidia!”. Moravurile unei societăți eliberate de constrângerile unui sistem politic totalitar, aproape că au ajuns să frizeze delincvența și crima. S-a indus ideea oamenilor, după exemplul celor care-i „guvernează” (căci „stăpânul își învață sluga să fie hoață!”, după cum zice un proverb) că „acum, ori niciodată” trebuie „(re)compensate” toate pierderile și toate frustrările trecutului. S-a iscat astfel o goană nestăpânită după tot ceea ce altul are și tu încă nu ai, indiferent dacă ar fi de strictă necesitate sau nu și prin indiferent ce mijloace, de fapt o alergare istovitoare după tot ceea ce te face să pari înaintea semenului tău că ai fi mai presus decât el; pentru că ți se pare că umbra casei lui (din gândurile tale) a ajuns deja prea mare, mai mare decât umbra casei tale și mai mare decât „s-ar cuveni”: nu mai este de interes lumina pe care ai putea-o răspândi, încălzind inimile semenilor, ci umbra rece pe care ai putea-o răsfrânge în mintea și viața celorlalți, cu care nu mai cauți să te asociezi, să te identifici, ci, dimpotrivă, să te diferențiezi, confruntându-i și  transformându-i în niște potențiali ori reali adversari. E mai important să-i întreci pe cei pe care îi invidiezi, dacă nu în realizări sau performanțe atunci măcar prin relațiile și imaginea pe care cauți să o etalezi spre invidia și dezolarea lor și a altora, decât să accepți să te mulțumești cu ceea ce ești în mod onest. Și sunt mai interesante ideile și căutările „la modă”, modelele fanteziste precum supereroii croiți după tiparele fabricii de vise hollywoodiene, decât realitatea în care „din nefericire” te afli și care nu e pe măsura aspirațiilor și „meritelor” tale. Râvnești mereu ceva mai gonflat și mai sclipitor, mai grandios, deși nu ar fi neapărat nici mai util și nici mai confortabil ori mai sănătos. Uităm mereu de cei mai slabi ori mai expuși nevoilor - fie și dacă le-am considera doar pe cele situate la baza piramidei lui  Abraham Maslow. Căci, dacă „îi avem pe sărmani totdeauna în mijlocul nostru” (cum a spus Isus Hristos) este pentru că nu am reușit ca oameni să ne impunem adevărata măsură, valoarea de întrebuințare a lucrurilor. Și fără măsură sfârșim mereu în risipă, și nedreptate, riscând autodistrugerea! Asta ar putea să fie și o posibilă variantă descriptivă  și explicativă a succesiunii (falimentării) formelor de organizare a societății umane de-a lungul istoriei. Aș numi această cursă nebună după mirajele eului insațiabil, care ne otrăvește mediul, atât social cât și cel natural, un caz patologic de bovarism, acea „facultate a omului de a se concepe altfel decât este”, după cum l-a definit Jules de Gaultier. Când spun „patologic” mă refer la gradul de frenezie pe care l-a atins exacerbarea acestui fenomen, prin vulgarizarea lui, prin extinderea lui în rândul unor tot mai largi mase de oameni cu pretenții de aspiranți „legitimi” la leadership. Poate că nu mai e de folos o proiecție „psihologică” asupra acestui vacarm general ci mai degrabă ar fi necesară una „psihiatrică”! Favorizată de o media globalizatoare, în care, vorba lui Umberto Eco, „rețelele de socializare dau drept la cuvânt unor legiuni de imbecili, care înainte vorbeau numai într-un bar, după un pahar de vin, fără a dăuna societății (pentru că) erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același acces la cuvânt precum un laureat Nobel. Este invazia imbecililor…”

Acest tăvălug nivelator a condus treptat și la împuținarea acelor forme a relațiilor care dădeau odată consistență, forță și unitate colectivității și erau și atrăgătoare și îmbietoare prin chiar frumusețea lor. Adesea erau dublate de anumite ritualuri, așa cum a fost cazul „fraților de cruce”, care își jurau prietenia și ajutorul pe viață într-un cadru solemn. Dar, păstrând proporția și proprietatea termenilor rezonabile, s-ar putea chiar spune că aproape toată lumea îți putea fi prietenă pentru că, în virtutea obiceiurilor care țineau loc de lege  nescrisă, bunele legături dintre oameni, deschise și spontane, necondiționate de o cunoaștere reciprocă prealabilă, ajutorul la nevoie și ospitalitatea erau reguli sfinte în viața creștinului. Niciodată, dacă drumurile vieții te duceau prin locuri mai îndepărtate de casă, nu îți erau refuzate găzduirea și masa. Bucuria de a fi de ajutor a gazdei nu era mai mică decât bucuria celui care, bătând la poarta maramureșeană, primea fără  întârziere ospeție, fie și doar acea cană cu apă rece de la fântână și statul de vorbă pe băncuța („lavița”) nelipsită de la poartă și oferită celor osteniți de drum. Poarta în sine poate fi văzută și ca un obiect de cult sui generis menit să ia parte la ritualul după care erau rânduite toate activitățile zilnice, mai mărunte ori mai importante, din familie și din afara ei, prin relațiile cu colectivitatea satului. Prin forma și destinația sa, poarta dispunea de două intrări: cea mare, era destinată accesului carului tras de cai ori boi, încărcat cu fân, lemne ori alte astfel de lucruri cu volum mare, iar cea mică era doar pentru accesul persoanelor. Aceasta din urmă, prin dimensiunile sale, îl obliga pe cel ce intra sau ieșea să-și plece capul ca să poată trece pe sub pragul de sus („fruntarul”), așezat intenționat mai jos, săvârșind astfel un gest de plecăciune asemenător cu acea „proskynesis” caracteristică ritualului ortodox de închinare din bisericile bizantine. Era îndemnat, astfel, să săvârșească un veritabil act de reculegere înaintea lui Dumnezeu, de mulțumire pentru bunăvoința, milostenia și îndurarea pe care le-a arătat față de el în acea zi. La acest moment de intimitate era asistat și însoțit de toate acele simboluri solare și vegetale minunat și cu măiestrie sculptate în lemnul porții.

Apoi a urmat și îndepărtarea față de ambianța și rostul caselor de lemn, ori piatră sau de lut (cărămizi adesea nearse), exemple de inventivitate și adaptabilitate la mediu, de îmbinare armonioasă și frustă a frumuseții cu utilitatea, fiind înlocuite cu mormanele de beton și alte noi materiale cu pretenția de „locuințe moderne”, destul de frecvent mai puțin funcționale dar și mai puțin economice, însă „impunătoare” prin dimensiuni și costuri. Nu ar trebui neglijat nici kitsch-ul caracteristic, aproape ostentativ, „impus” din afară, mai mult pentru impresie și nu neapărat pentru utilitate. Dintr-un adânc și trist sentiment de alienare perceput în mediul intelectual al timpului, s-a încetățenit chiar o deloc onorabilă expresie menită să cuantifice și să descrie acest proces demolator la propriu dar și la figurat: „prostie și beton”. Era numită astfel toată acea etalare a kitsch-ului ofensator și nefuncțional în dauna frumuseții și echilibrului bunului gust ce era stăpân odată prin aceste locuri. Abia când s-a înțeles acest lucru, aș spune că prea târziu, și nu datorită unei iluminări spontane, ci datorită aprecierii și interesului străinilor (chiar capete încoronate!) dornici să le achiziționeze. Nu de puține ori au fost înstrăinate chiar la prețuri derizorii (datorită naivității și lipsei de informație) adevărate comori de patrimoniu.

Dar un spirit de conservare și restaurare pare că și-a făcut timid apariția, totuși. Poate că aceasta este și un firav semnal că nu totul este pierdut. Când o scânteie își ia zborul, ea poate să se aneantizeze repede, ca în aproape toate cazurile, dar poate și să întâlnească un mic colțișor, un mediu predispus la incendiere… o mică idee, o inițiativă, fie ea cât de firavă la început, poate să ducă la o întoarcere reală și pragmatică la originile care ne-au definit și fără de care, în scurtă vreme am fi devenit niște înstrăinați, fără repere în minte și în inimă, fără amintiri, fără rădăcini, „mișcați încoace și încolo de orice vânt de învățătură” precum valurile mării.

Ar fi deosebit de încântător să descoperim la un moment dat, fie și numai începutul unui astfel de proces de regăsire a identității noastre, spulberate mai ales de vicisitudinile acestor ultime două decade și jumătate de înstrăinare galopantă, stimulată mai ales de iureșul acestor disoluții descurajant de acaparatoare, provocate de ofensiva deconcertantă a falselor valori și a falsităților ideologice, de relativizările acestui „ev post-adevăr”. Propagate și multiplicate exponențial de un imens număr de „boți” ai stupidității, prostiei și dezinformării intenționate și abil exploatate (de aceea și tolerate) de nonșalanța unor maeștri păpușari interesați, imbecili ce se identifică drept „lideri de opinie” și „stâlpi ai societății”,  toate aceste atacuri la adresa valorilor civilizației dovedite ca atare de practica societății nu vor fi diminuate decât dacă va fi dată la o parte indiferența și pasivitatea, generalizate, prin unirea in corpore a celor de bună-credință, care nu sunt puțini, dar încă sunt derutați și neorganizați. Căci, după cum  a spus cândva scriitorul columbian Nicolas Gomez Davila, ”nu de violență este nevoie pentru a distruge o civilizație, ci de indiferența față de valorile unice care au creat-o”!

-- Valued Client